O bibliotecă în loc de o colecţie de DVD-uri. Placi de vinil, sau benzi de magnetofon cu Deep Purple, Depeche Mode, Duran Duran, Chris Norman, Phoenix, Alexandru Andrieş în loc de o colecţie cu Manele de Top 1995-2008, cele mai belea piese ale lui Adrian şi Guţa, copilul salam, etc.. Munca pe câmp în folosul partidului la sfârşit de săptămână, în loc de belit ochii la Inimă de ţigan, apoi Betty cea urâtă, cafteala din Ghencea cu Gigi în rol principal, Ştirile de la ora 5 şi Duelul Vedetelor, eventual căteva sute de săniuţă cu băieţii în faţa bodegii din colţ şi altoit nevasta şi/sau copilul (să poată omu să doarmă liniştit). Stat la coadă la paine, la pui, la portocale, ouă, butelii, luat copilu de la grădiniţă, în loc de băut cu băieţii în colţ, ori suspinuri la Hose Fernando.
Erau vremuri când părinţii ne învăţau să apreciem ceea ce avem, ciocolata proastă pe care o mâncam câteodata, ori guma Turbo, ori scovercile făcute de mama câteodată, sâmbăta, nu să mâncăm de la ”mec”, KFC ori shaworma, şi să aruncăm jumătate de porţie pentru că “nu mai avem chef”. Erau vremuri când părinţii ne spuneau să ieşim cu copiii în curtea şcolii la un fotbal ori baschet, nu să jucăm FIFA pe PC. Erau vremuri când creşteam ascultând Phoenix de la tata, nu Adi de la Vâlcea; erau vremuri când mergeam la bunici la ţară şi îi ajutam pe câmp, ştiam cum arată o vacă sau un cal, nu doar de la televizor sau de pe net. Erau vremuri când fumam pe ascuns frunze de viţă de vie uscate, nu ne injectam în venă.
Erau vremuri când tatăl meu îşi făcea griji că citesc prea mult Eliade şi ascult black ori gothic.
Erau alte vremuri, şi mi-e milă de copiii ai căror părinţi sunt la bodega din colţ.
menţionez din start că e prima oară când plec la snowboard afară … concediu de 7 zile în austria, asta înseamnă vreo 10 zile libere de la muncă, cred că am calculat bine; plec din bucureşti pe 4 ianuarie, exact după mirifica ninsoare care s-a pişat pe bucureşteni şi pe maşinile lor pline de cai putere şi mai ales pe Videanu (de fapt cred ca el are parte de plăcerea asta pentru prima oară, ca primar…sper şi ultima); pe la 11-12 ieşim din oraş spre ploieşti; eu, gajik şi motanu gajicii, joe; într-un moment de euforie pisicească motanul găseşte de cuviinţă să-şi arate dragostea faţă de bordul maşinii mele înfigându-şi gheruţele în dânsul; mai scad în gând 100 euroi din viitorul preţ de vânzare al maşinuţei şi continui până la ploieşti, unde basculez motanul la părinţii gajicii; merg întins până pe lângă sibiu, mâncăm la 3 fraţi braduţi, vlăduţi, plm…, se face noapte, pe măsură ce ne apropiem de graniţă…mergând spre timişoara, se umple de maşini de italia, germania, etc., pline de şoferi imbecili ce merg în convoi, de parcă ar merge la mecca; pe la 1 noaptea ajungem în timişoara la Bogdan zis şi blană (cică din cauza pletelor pe care le purta în liceu când voia să copieze mai uşor); pe această cale, ţin să-i mulţumesc blănosului pentru ospitalitate şi pentru că mi-a facut cunoştinţă cu fernandes; dormim peste noapte la blănos, a doua zi facem 1 pic cunoştinţă cu timişoara, cu marele zid (restaurant chinezesc unde se manâncă bine) şi, pe seară, cu restul grupului cu care trebuia să plecăm; ne strângem 6 maşini, vreo 12-13 oameni şi pe la 9 plecăm spre vama cenad; în vamă coadă…plm, doar suntem din românia şi ungurii trebuie să ne arate că suntem nişte ciorditori, violatori şi urmăriţi internaţional, stăm o oră la coadă, intrăm în ungaria … şi după vreo 20 km de autostradă înţeleg de ce ungurii se uită de sus la noi…dar nu-i nimic în 30 de ani îi ajungem noi; pentru 10 zile de frecat drumurile ungariei şi austriei - 23 de euro taxă; în apropiere de budapesta, zeci de maşini în şanţ din cauza poleiului (mă bucur în sinea mea că au şi ei problemele noastre), ne oprim la un restaurant pe autostradă…manânc cel mai bun gulaş pe care l-am mâncat în viaţa mea şi plecăm; după câteva ore de aţipeli şi un pachet de marlboro, ajungem în Kaprun. Cu ce am rămas până aici???… am rămas cu oglinda laterală ruptă (de asta am uitat să vă spun, de vină e gajik), cu nişte găuri în bord (motanu), cu cel mai bun gulaş pe care l-am mâncat, cu 1 tovarăş adevărat (bogdan – blană), şi cu experienţa de a conduce pe nişte străzi la care nu pot decât să visez atunci când mă dau prin românia.
